Luptă pentru soare

Consider că este ajuns cât mi-am plâns de milă(oarecum). Aştept răspunsul tău, absolut, îmi aştept sacrificiul şi încep să mă lupt pentru soare. Şi nu, oh Doamne, nu mă voi opri până nu termin. Pentru că nu vreau să orbesc atunci când soarele mă părăseşte.

Regina se mută cu o căsuţă pe diagonală.

 

 

Patru săptămâni

Dragă univers, m-ai făcut fericită astăzi.
Dar nu destul. În orice caz, o iei pe drumul cel bun.

Impresie.Grandomanie.

Mi se pare din ce în ce mai uimitor cum universul parcă ar complota împotriva noastră, iar mai apoi, ne face fericiţi.

Bine, e doar unul din momentele de înverşunare când am impresia că totul îmi merge prost, dar tot mai sper că e cu un scop. Am spus zilele astea că mi-ar plăcea să-i lipesc ochii de ai mei, să-i am privirea mereu la îndemână. Nu l-am mai văzut de aproape trei săptămâni şi absenţa privirii “ucigaşe” ale domnului îşi lasă o amprentă oarecare asupra mea(mă simt ca o dependentă, vai Doamne). Nu ştiu cum se face dar în urma unor decizii aparent banale, a unor circumstanţe de zi cu zi, exact când aveam ocazia să mă hrănesc puţin cu acei doi ochi negri şi focul din spatele privirii lor, am ratat cu o graţie absolută, de parcă, frate, universul chiar mă urăşte.
Parcă oricât de mult aş încerca să fiu totuşi cât de cât atentă, încercările se întorc împotriva mea. Şi, normal, mă enervează atât de mult încât dau vina pe univers. De parcă universul n-ar avea alte lucruri mai bune de făcut decât să mă oftice pe mine.

Rămăşiţe

Mi-a picat internetul ieri seară şi din plictiseală, mi-am luat toate folderele la puricat şi mi-am regăsit o a treia poezie scrisă despre eterna ea, dânsa(cred că deja devin plictisitoare cu asta).

Fată cu ochi de cafea,
Îmi este dor de noaptea aceea,
Lasă verigheta-mi de pe inelar
Şi vino după mine, tu şi ochiul tău solar.

Ne vedem la intersecţie,
La ora lăsării serii,
Poartă bluza de la acea…”lecţie”.
Lasă-ţi pletele în bătaia verii,

Divina mea pseudo-logodnică,
Parcă şi-ţi simt pofta după ale mele buze,
Indiferent câte alinturi şi scuze,
Eu văd; eşti ca o cafea de duminică.

E cred că a nu ştiu câta poezie pe care pur şi simplu nu mi-o mai aminteam. M-am bucurat să o regăsesc, deşi mi se pare “varză” de la început până la sfârşit. E totuşi ceva care mă înveseleşte, mă atrage la ce am scris, poate chiar stângăcia versurilor care mă duc cu gândul la el, personajul care adresează aceste cuvinte.

Ea, dânsa(reloaded)

Spusesem cu câtva timp înainte că nu ştiu sigur cine este această ea, dânsa. Până la urmă, din una, din alta, am ajuns să creez o oarecare poveste pentru personajul controversat oarecum de mintea şi inima mea, dar şi de persoane apropiate.

Ea, dânsa, nu are nume. Nu îl ştim, nu ştim exact cine este ea. Nu ştim dacă are fraţi, surori, nu ştim nici câţi ani are. Este tânără, ce-i drept, poate are 16 ani, poate are 18, oricum, sigur este că mai mult de 18-19 nu are. Nu este frumoasă, nici urâtă, nu foarte atrăgătoare şi nici foarte iubită nu este.
S-a întâmplat odată să se simtă atrasă de un bărbat.  Singura ei problemă este că acest bărbat este cu două decenii mai în vârstă decât ea şi este şi logodit pe deasupra. A ţinut ceva timp atracţia aceasta, nu s-a întâmplat nimic, până când a avut loc o petrecere(probabil o petrecere a clasei sale), unde, întâmplător sau nu, a fost invitat şi el.
În timp ce se pregătea, îşi punea rochia, îşi făcea părul, se machia, l-a văzut pe el pe coridor. L-a strigat frumos şi l-a rugat să îi închidă fermoarul la rochie. Domnul a ajutat-o politicos şi, de atunci, de când i-a simţit mâinile lui de bărbat pe pielea sa, a ştiut că trebuie să ajungă la el.
La petrecere, au ajuns să danseze împreună. Tensiune, apropiere, alea alea, iar apoi, au rămas să vorbească pentru restul serii. Au petrecut câteva ore împreună, ba cu o ţigară, ba cu puţin vin şi în cele din urmă au dat-o în sărutări pasionale. Din sărutări pasionale au dat într-o aventură de-o noapte…
Au căzut de comun acord să rămână între ei doi întâmplarea şi să-şi vadă fiecare de viaţa lui. Bun, acesta era planul, până când, ea, a primit un bilet, sau poate o scrisoare, sau poate un mesaj, în care el îi spunea că îi e dor de ea şi vrea să o vadă la o cafea undeva în oraş. S-au întalnit, fără niciun gând ascuns, fără alte aventuri, asta, pentru câteva săptămâni, până când atracţia puternică dintre cei doi a izbucnit din nou.
Ea a devenit mai retrasă ca de obicei, mai închisă, tot încercând să ascundă acest secret, el, a devenit tot mai rece cu logodnica sa. Atât de rece, încât s-au certat teribil şi a devenit din nou singur.
Au urmat vremuri fericite pentru cei doi, dar încă un eveniment avea să-i dea peste cap:
Ea, dânsa, a rămas însărcinată.

Povestea încă nu reuşeşte să curgă mai departe în mintea mea. Am uimitoarea calitate omnipotentă de a hotărî viitorul personajelor mele, dar m-am blocat. Să nască copilul? Să avorteze? Să se căsătoreasca? Să o părăsească? Să trăiască fericiţi mai departe?

Aştept(aşa cum fac mereu) un răspuns de la muza mea.

Problemă de geometrie

Se dau patru puncte: eu, tu şi ei doi. Uniţi punctele între ele şi veţi obţine un tetraedru cu baza eu, tu, el- cel dintâi şi vârful în el- muza.

Aflaţi câte emoţii pot intra în volumul tetraedrului şi câte bătăi de inimă mai are punctul eu până să ajungă la el- muza.

Mica sirenă

“Mica Sirenă şi-ar fi dorit să se cunoască şi să se îndrăgostească unul de celălalt, dar ştia că nici un prinţ nu ar fi iubit-o cât timp ea avea coadă de peşte în loc de picioare. Aşa că merse la vrăjitoarea mărilor, să-i ceară ajutorul.

- Te voi transforma în om, îi spuse vrăjitoarea, dacă îmi dai în schimb glasul tău. Şi ia aminte: odată devenită om, nu vei mai putea fi niciodată sirenă şi niciodată nu-ţi vei mai putea vedea familia din castelul de sub ape. Iar dacă nu vei reuşi să câştigi dragostea prinţului, inima ţi se va frânge şi vei muri.”

Eu, într-o viaţă anterioară, de mult apusă, am fost o sirenă. Acum sunt doar umbra ei.

Vârsta amorului

Urăsc pe cât se poate orice vârstă. Dispreţuiesc diferenţele de vârstă. Sunt otrava care poate împiedica amorul să crească, să înflorească, să trăiască, otrava care lasă urme vizibile pe suflet şi o remarcă odioasă: “M-am născut la timpul nepotrivit”.
În adâncul inimii mele se află o lume micuţă, înghesuită, o lume în care nu există vârstă, o lume în care iubirea trece dincolo de ani, unde prejudecata legată de diferenţa de timpuri dintre iubiţi nu este decât o glumă.

Din păcate, biletul de tren până în acea lume este scump şi nu mi-l pot permite.

…………………..

Tu, blestemată prăpastie de două decenii, lasă te rog inima să respire.

Fără titlu/Pseudologodna

Eram mai tânără cu un număr sfânt de zile şi două zero-uri în coadă şi pictam. Erau zile toride, în care simţeam cum mi se coagula răsuflarea pe piele, ca şi cum cineva mi-ar fi călcat hainele în timp ce le purtam. Nu ştiam să apreciez acele ore în număr par care mă privau de un sedentarism comun şi nesănătos ce avea grijă să scurgă picăturile dulci din paharul meu. Pentru acele ore am venit în probabil cel mai important loc din viaţa mea, dar mi-a luat atât de mult timp să realizez cât de mult iubeam orele acelea.
Aveam obiceiul prost să mă port apatic şi dezinteresat, în aşa fel încât ratam nişte pregătiri importante nu numai pentru viitor, ci şi pentru prezent. Nu mi-a păsat de sugestii, complimente, nici critică.
Momentul care urma să-l ţin strâns, atât de strâns în inimă, ca şi cum mi-ar fi parte din ea, ca şi cum îmi pompa iubire alături de sânge, a trecut frumos, simplu, iar la acel timp l-am primit cu prea mare uşurinţă.
Era înaintea mult-aşteptatei primăveri. Atunci mi-am expus părţi din suflet şi el le-a apreciat. Nu era obligat să le vadă, nu era obligat să-i pese, dar le-a apreciat, ca mai apoi să-mi las şi alte bucăţele de suflet pe bucăţelele reci de lemn, la îndemnul său.

Iar apoi, am visat roşu.

Roşu vertical

Era mult roşu. Atât de mult roşu, oh Doamne…
Era destul roşu, aşa încât să poţi vopsi pereţii a sute de case, aşa încât puteai să faci să se coacă milioane de cireşe, de căpşuni, să rujezi buzele a mii de fete, să umpli atât de multe vase de sânge, să îmbujorezi obrajii atâtor copii!
Roşu cât vedeai cu ochii, în jur, în el, în ea, în tine, în suflet, în inimă.

Iar eu…ce-am făcut? L-am lăsat acolo şi simt că regret.
La revedere, leşin către speranţele înalte.

*Credits lui Nichita Stănescu pentru titlu : )